Curajul de a-mi rosti adevărul

Curajul de a-mi rosti adevărul

(și frica pe care o simt atunci când încerc)

Vreau să te întreb ceva, chiar de la început: Când a fost ultima dată când ai vrut să spui ce simți cu adevărat… și te-ai oprit?

Poate ți-a trecut prin minte un „nu e momentul potrivit”, un „mai bine tac”, sau un „o să-l/o rănesc”.

Sau poate ai simțit ceva mai profund: frica de a fi judecat, frica de a fi respins, frica de a pierde relația, frica de a fi văzut exact așa cum ești.

Adevărul este că pentru mulți dintre noi, a ne rosti adevărul nu este mereu ceva simplu. Deși ne spunem că sinceritatea este o valoare, în corpul nostru adevărul poate fi simțit ca un risc. Uneori chiar ca un pericol.

Pentru că, poate, cândva, adevărul nostru nu a fost bine primit. Poate a fost minimizat, ridiculizat, ignorat. Poate am fost pedepsiți pentru el. Poate am învățat că, pentru a păstra relația, trebuie să renunțăm la părți din noi.

Și atunci, fără să ne dăm seama, am început să ne adaptăm. Să fim: „mai puțin”, „mai cuminți”, „mai ușor de acceptat”.

Dar cu ce cost?

A ne rosti adevărul nu înseamnă a acuza. Nu înseamnă a ataca. Nu înseamnă a răni intenționat.

A ne rosti adevărul înseamnă să spunem: „Asta simt.” „Asta am nevoie.” „Aici este limita mea.”

Cu blândețe.

Dar și cu fermitate.

Înseamnă să țin cont de tine fără să mă abandonez pe mine.

Înseamnă să rămân în relație, dar să rămân și în mine.

Și da, uneori adevărul poate incomoda. Poate provoca disconfort. Poate zdruncina dinamici vechi. Dar tăcerea noastră prelungită face ceva și mai dureros care ne îndepărtează încet de cine suntem. Poate observi că există relații în care ești relaxat, viu, autentic. Și altele în care te simți tensionat, atent la fiecare cuvânt, mereu pe cale să greșești.

De aceea vreau să te întreb:

În ce relație simți că nu ești tu cu adevărat?

În ce relație simți că trebuie să renunți la tine pentru a o păstra?

În ce relație îți este frică sau rușine să fii cine ești cu adevărat?

Aceste întrebări nu sunt ca să te judeci.

Sunt ca să te vezi.

Pentru că frica de a ne rosti adevărul spune adesea o poveste veche .O poveste despre atașament. Despre nevoia de a fi acceptați. Despre teama că, dacă suntem noi înșine, vom fi părăsiți. Iar aici apare o întrebare importantă, poate inconfortabilă, dar esențială: Ce fel de relație păstrez dacă prețul este să nu fiu eu?

Curajul de a spune adevărul nu apare brusc. Se construiește încet. Cu pași mici. Cu multă auto-compasiune. Uneori începe cu a-l recunoaște în interiorul tău. A-l spune mai întâi ție. A-l simți în corp.

Și abia apoi, când ești pregătit, a-l rosti și în afară.

Poate cu voce tremurată. Poate cu emoție. Poate cu teamă.

Dar adevărul spus cu respect față de tine este un act de maturitate emoțională. Un act de grijă față de relație. Chiar dacă uneori relația nu supraviețuiește.

Pentru că relațiile care pot crește sunt cele care pot conține adevărul. Iar cele care cer sacrificiul tău constant… poate nu te țin cu adevărat.

Dacă simți că acest subiect te atinge, nu e întâmplător. Poate există un adevăr în tine care așteaptă să fie auzit. Nu ca să distrugă, ci ca să facă loc.

Loc pentru tine.

Și poate primul pas nu este să-l spui cuiva.

Ci să-l recunoști, cu blândețe, în tine.

Și nu uita, adevărul nu cere grabă, cere prezență 💛